Poate cel mai bun debut văzut până acum la Cannes

Se cheamă Beasts of the Southern Wild, e făcut de Benh Zeitlin, a luat marele premiu al juriului la Sundance și a intrat în competiție pentru Un Certain Regard la Cannes. Și m-a întors complet pe dos.

Filmul spune o poveste despre supraviețuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaștina în care micuța naratoare de 6 ani, Hushpuppy, își învață lecțiile de supraviețuire de la tatăl ei și de la puținii oameni care insistă să nu fie evacuați din regiunea ce poate dispărea oricând sub apă. 

Tatăl și copilul în fața apocalipsei, străduindu-se să supraviețuiască undeva la capătul lumii, amintește într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită și un ton aparte. Alegându-și drept protagonistă o fetiță de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real și imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet.

Mai multe despre ce am văzut la Cannes am scris pe Marele Ecran. 

L’année dernière à Marienbad

Peste vreo zece zile, la Cannes, va fi proiectat în premieră ultimul film al lui Alain Resnais – Vous n’avez encore rien vu (Încă n-aţi văzut nimic) – aşa că m-am gândit că e un moment bun să văd cu mai multă atenţie unul dintre filmele care i-a consacrat stilul, made in 1961.

Şi trebuie să încep cu un warning. Anul trecut, la Marienbad e un film care cere (şi merită) răbdare. Care se derulează într-un ritm lent, repetitiv, cu accent pe detalii a căror semnificaţie nu e vizibilă imediat. Fără story clar definit, fără evenimente de tip cauză-efect. Adesea haotic sau neclar. De ce? Pentru că reproduce cadrul unui vis. Unde totul e posibil şi unde nu există un regizor şcolit la Hollywood.

Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă. Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din trecut sunt reluate mereu sub altă formă - fiecare îşi aminteşte altceva. Iar toate personajele sunt filmate în câteva rânduri pe post de statui umane, nemişcate, blocate şi mute într-un palat enorm numit Marienbad.

Filmul păstrează aerul discontinuu, misterios, straniu al unui love story ieşit din tipare, la fel ca cel din Hiroshima, mon amour. Fără happy end şi fără rezoluţii liniştitoare. Doar cu imagini persistente care îţi rămân impregnate pe retină.  

  

The Samaritan

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă pune cineva să fac un top 10 al filmelor favorite din toate timpurile, musai includ acolo Pulp Fiction. Și când mă pune să fac un top 10 al rolurilor favorite, nu pot să nu-l pun pe cel al lui Samuel L. Jackson din antenumita năzbâtie tarantinescă. Genialul hitmen-profet, cu prelegerile lui nesfârșite, reluate și pastișate în diverse variante, cum ar fi asta recentă de mai jos (pe care, recunosc, mă regăsesc adesea exersând-o mental).

Deci, da, am o slăbiciune confesată pentru domnul Samuel L. Și cu toate astea, nu pot să nu vă spun că ultimul lui film e un eșec cam pe toate planurile. The Samaritan n-are nici story credibil, nici dialoguri altfel decât banale, nici cadre geniale. Ok, are o actriță cu lipici alături de Samuel L. Jackson, însă am senzația că ea poate oferi mult mai mult decât ce îi permite acest film să ofere. Pe scurt, The Samaritan e previzibil, plicticos, comun. Action movie de duzină. 

Being Marilyn Monroe

De la Being John Malkovich încoace, sau poate chiar de dinainte, treaba asta cu intratul în mintea unui actor mi s-a părut mereu tricky. Riscantă de făcut într-un film. Mai ales dacă omul în discuţie are o imagine superbine stabilită, un fel de mască lipită strâns de faţă. Ca în cazul lui Marilyn, de exemplu.

Partea bună e că My Week with Marilyn nu încearcă să ne ofere tot ce se află în spatele posterului pe care stă afişată (probabil) cea mai sexy actriţă a tuturor timpurilor. Ci doar un fel de privire furtivă în culisele unei vieţi hipermediatizate. Partea proastă e că ce primim, deşi interesant în principiu, nu prea are substanţă şi scop. Şi nici un scenarist / regizor pe măsură.

Aşadar, bun venit în mintea lui Marilyn. În partea stângă, îi puteţi admira suita previzibilă de temeri, fobii, anxietăţi şi frustrări. În dreapta, hipersensibilitatea şi spiritul candid, naiv şi superfeminin (în accepţiunea de "bibelou de porţelan" a termenului, nu de "powerpuff girl", normal). Marilyn e veşnic copleşită de ce i se întâmplă, timidă şi timorată, serafică, aeriană, incapabilă să dea replici potrivite. Pare să plutească firesc prin realitate doar în momentele în care i se (re)confirmă faptul că toţi din jur sunt îndrăgostiţi de ea. Afişează stângăcii evidente pe platourile de filmare, dar toată lumea susţine cu ardoare că e o mare actriţă, că e genială, fabuloasă ş.a.m.d. Per ansamblu, filmul convinge greu corespondenţa cu realitatea a acestor calităţi. Şi tind să cred că nu din cauza lui Michelle Williams (care, ok, nu a reuşit să facă ce a făcut Cate Blanchett în Aviatorul, dar surprinde bine atmosfera monroescă - the look, the talk, the walk, the smile), ci mai degrabă a oamenilor care au scris şi filmat.  

Și lista continuă...

Foarte foarte aștept să văd la Cannes și ecranizarea lui On the road de Kerouac, romanul pe care cred că îl știam pe de rost pe la vreo 16 ani :)

Really really looking forward

My favourite writer meets one of the coolest directors in town. Don DeLillo, reimaginat de David Cronenberg.  Hai să sperăm că prind premiera la Cannes în mai :)

Once upon a time in...

America? Nu, Anatolia. Nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândești la clasicul lui Sergio Leone, unde DeNiro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci și nuanțele dark ale afișului. Care parcă anunță tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol și e oricând gata să îl folosească. 

Dar în afară de faptul că schițează un mediu în care violența reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan și Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul american mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acțiune, de intrigi și de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conținut. Adică e atent la construcția imaginii, la culori și la ce transmit ele despre personaje, la mișcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Mai multe am scris pe Marele Ecran. 

Freudian Portraits

The Portrait of the Man Himself

The Copy of the Portrait of the Man Himself (as seen here)

The Caricature of the Portrait of the Man Himself

Mai multe despre Freud cel caricatural și despre ecourile pe care le stârnește în Beginners, am scris aici. 

Another Year

"Pf, încă un film în care nu se întâmplă nimic!" Probabil aşa ar suna verdictul franc al unui spectator dependent de filme de acţiune, după vreo jumătate de oră de văzut Another Year, ultimul film al lui Mike Leigh. Şi asta fiindcă, într-adevăr, regizorul pare să renunţe tot mai mult la acel gen de succesiune narativă care dă un dinamism de tip videoclip celor mai multe filme proiectate la mall.

Nu că ar fi fost vreodată un practicant fidel al genului! Dar parcă, pe măsură ce îmbătrâneşte, Mike Leigh îşi mută tot mai mult camera departe de aspectul exterior al personajelor, departe de acţiunile lor, şi mai aproape de lumea lor interioară. Happy-Go-Lucky are mai puţină acţiune decât Vera Drake, iar Another Year are mai puţină decât ambele puse la un loc. Deci, dacă te uiţi cu ochiul înfometat de mişcare şi viteză, sau cu aşteptările spectatorului care decide calitatea unui film după numărul de urmăriri cu maşini şi crime sângeroase, atunci Another Year chiar e un film în care nu se întâmplă nimic! 

Se succed anotimpuri - tot alea patru, nimic spectaculos -, se duc conversaţii aparent banale, se beau pahare de vin, se râde şi se mai şi plânge, pe ici, pe colo. La fel ca Jack Goes Boating, de exemplu, filmul lui Leigh nu ţine neapărat să îţi agaţe atenţia cu lucruri ieşite din comun. Nici să facă paradă cu personaje de circ, să te facă să râzi isteric sau să plângi în hohote. E mai degrabă un film despre detalii, mărunţişuri, nimicuri. 

Dar dacă te uiţi la ele cu un ochi atent, calm, empatic, vezi că întreaga acţiune se petrece înăuntrul personajelor. Autorul plimbă o cameră imaginară prin minţile şi sufletele lor; te face să înţelegi ce se întâmplă acolo. Surprinde lent un număr de personaje aflate pe marginea trecerii în jumătatea a doua / finală a vieţii, doar pentru a le studia schimbările invizibile de afară. Şi construieşte cu paşi mici o atmosferă ce emană un gen aparte de singurătate şi tristeţe, dar şi de căldură şi generozitate - toate ascunse abil în spatele unor rutine cotidiene. Apoi zugrăveşte fidel, cu o răbdare ce mi-a amintit de About Schmidt, lumea care celebrează tinereţea ca valoare absolută. Cea în care bătrânii nu prea îşi găsesc niciun sens sau scop. 

Adică aceeaşi lume în care, în Beginners, personajul lui Christopher Plummer încearcă se agaţe viguros de viaţă. Dar despre filmul ăsta, mai târziu.   

Clint Eastwood vs. Woody Allen

Amândoi longevivi, amândoi extrem de prolifici. Te-ai gândi că 76 (Allen) și 81 de ani (Eastwood) reprezintă vârste la care cei mai mulți preferă să spună la revedere tumultului nebunesc al producției de filme. Să se retragă la casele lor, să se așeze, în tihnă, undeva pe o plajă din Florida. În ambele cazuri, însă, apetența pentru făcut filme e departe de a se fi potolit sau încetinit. Cu, în medie, un film scos în fiecare an (dacă nu chiar două, în cazul lui Eastwood), cei doi par să păstreze un ritm de lucru demn de iepurașul Duracell.

A-i compara poate părea puțin bizar, fiindcă Eastwood e specialist în filme "serioase și grele", și a încercat diverse nișe, abordări și teme de-a lungul istoriei lui cinematografice, pe când Allen e maestru în comedioare și pastișe, fidel unui gen puțin schimbat în timp. Însă, dacă ne uităm cu atenție, vedem că dincolo de vârstă și de productivitate creativă, îi unește, mai nou, un interes cinematografic comun - reconstituirea unor felii de istorie.

În Midnight in Paris, Woody Allen își face de cap cu o decadă delicios-decadentă a secolului trecut: "the jazz age". Recreează ficțional atmosfera pariziană a anilor '20, populând-o cu personaje iconice, de la F. Scott Fitzgerald la Salvador Dali şi Gertrude Stein. Toate incluse într-un cadru imaginar colorat în nuanţele personale care domină orice film de Woody Allen.

Eastwood pare mai interesat de reconstituirea unor episoade din istoria Americii, cu un uşor iz patriotic, sau cu râvna celui ce vrea să aducă lumină asupra unor secvenţe controversate din istoria (post)belică. Mă gândesc aici la seria de filme complementare formată din The Flags of Our Fathers şi Letters from Iwo Jima. Dar şi la J. Edgar, un film ce reconfirmă interesul lui Eastwood pentru tratarea unor subiecte de acest gen.

Cu Leonardo di Caprio complet transfigurat în rolul principal, ultimul film al lui Eastwood recreează ficţional un personaj legendar: cel care, practic, a înfiinţat FBI-ul (aşa cum îl ştim azi) şi l-a condus câteva decenii. Şi care, se spune, a avut o influenţă decisivă în alegerea liderilor politici ai Statelor Unite. "Omul care avea un dosar despre oricine", cum i se spunea lui J. Edgar Hoover. Cel despre care se zvonea că îi are la mână pe toţi oamenii politici definitorii în viaţa publică - familia Kennedy, Richard Nixon şi mulţi mulţi alţii -, cu date intime controversate, culese prin metode neortodoxe, de obicei, şi numai bune pentru şantaj.  

Dincolo de faţada controversată politic, Eastwood face un portret personal al lui J. Edgar, aşa cum apare în diverse biografii şi cronici ale perioadei. Tipicar, ipohondru, perfecţionist, cu o personalitate dificilă, foarte puţini prieteni şi înclinaţii sexuale incerte, J. Edgar apare în plenitudinea trăsăturilor care îl transformă într-un personaj aparte.

Pentru cine nu e foarte familiarizat cu biografia lui Hoover sau cu istoria aferentă perioadei în care a condus FBI-ul, filmul poate fi un pic plicticos. La fel ca Moneyball, povestea lui Eastwood rămâne destinată exclusiv iniţiaţilor. Filmul e plin de trimiteri la diverse afaceri şi controverse politice, pe care dacă nu le cunoşti, te pierzi în multitudinea de personaje şi situaţii. Leonardo di Caprio se descurcă onorabil, deşi poate nu chiar atât de bine ca în Aviatorul. Recreează cu fidelitate şi în mod credibil, convingător, ticurile fizice şi de limbaj, la fel ca şi întreaga atmosferă din jurul lui Hoover. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre legăturile personajului, nu numai cu lumea politicii, ci şi cu cea a showbiz-ului, aşa cum reiese din celebrul episod recreat în prologul Underworld-ului lui DeLillo, unde Hoover asistă la un legendar meci de baseball alături de Frank Sinatra.

Pe scurt, filmul merită văzut dacă vă interesează istoria politică a Statelor Unite de la Roosevelt la Nixon. Mai puţin dacă sunteţi în căutarea unui film cu story captivant. Eastwood face concesii majore la acest capitol, iar rezultatul nu e dintre cele mai reuşite.