Deşert şi aur negru

În celebrul său jurnal american de călătorie, Jean Baudrillard descria deşertul ca fiind miezul simbolic al vieţii de dincolo de Atlantic. Cu ochiul antrenat al criticului, lucid şi conştientizând chingile invizibile ale fascinaţiei, Baudrillard fotografia deşertul ca pe „negativul suprafeţei terestre şi al umorilor noastre de oameni civilizaţi”, un loc ce „alungă scrupulele artificiale ale culturii”. Esenţa aridităţii e tradusă printr-o „vitalitate primară, viscerală, incoercibilă”, ce contrastează violent cu universul tot mai abstract al cotidianului. Prin prisma acestui deşert aşezat simbolic în centrul existenţei, Statele Unite şi al lor melanj unic dintre „rafinament tehnologic” şi o „brutală conştiinţă împăcată” reprezintă „singura societate primitivă actuală”, conchidea teoreticianul postmodern.

Deşertul ca spaţiu american originar imaginat de Baudrillard este tocmai fondul pe care se dezvăluie subiectului filmului Va curge sânge (There Will Be Blood), inspirat vag de regizorul-scenarist Paul Thomas Anderson din romanul Oil! al lui Upton Sinclair. Iar observaţiile criticului francez, deşi făcute la mai bine de un secol după intervalul temporal în care se desfăşoară acţiunea peliculei, găsesc rezonanţe puternice în viziunea sa dominantă. În Va curge sânge, deşertul sud-californian reprezintă mediul tern unde personajul principal, Daniel Plainview, se înscrie în cursa primordială pentru dominarea rezervelor de petrol, ce începe să prindă contur la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avariţia, cruzimea şi lipsa de scrupule a lui Plainview reprezintă tocmai coordonatele „primitivului american” ce, aşa cum arăta şi Baudrillard, marchează un amestec paradoxal între brutalitatea agresivă şi fineţurile psihologice necesare unei reuşite prin manipulare. În interpretarea magistrală a lui Daniel Day-Lewis, Plainview schiţează portretul robot al colonistului înfometat de bogăţie şi capabil de cele mai josnice tertipuri pentru a o obţine.

În plus, după cum remarca o cronică apărută în New York Times, introducerea petrolului pe post de axă în competiţia sângeroasă pentru înavuţire nu face decât să dea o rezonanţă profetică sumbră scenariului, parcă prevestind goana după preţiosul minereu, care a modelat în mod decisiv societatea americană a secolului XX. Aurul negru ascuns în subsolul sterpelor ţinuturi californiene, unde lipsa grâului şi a apei transformă micile comunităţi în prăzi vulnerabile datorită sărăciei, devine miza supremă în competiţia pentru parvenire. Abia lansat ca monedă forte în goana după bani a anilor 1900, petrolul ajunge rapid pretext pentru expozeul unui întreg arsenal manipulativ regizat abil de Daniel Plainview.

La început un exploatator modest al zăcământului, angajat în munca grea şi adesea letală din jurul instalaţiilor incipiente de forare, Plainview află despre ţinutul californian din jurul orăşelului Little Boston, unde există atât de mult petrol încât răbufneşte singur la suprafaţă. Înarmat cu discursul negociatorului profesionist şi cu o imagine convenabilă de proprietar al unei „afaceri de familie” (una dintre puţinele referiri ce aminteşte de romanul lui Sinclair), el reuşeşte fără prea multe greutăţi să convingă nevoiaşa comunitate locală să vândă preţioasele terenuri. Afundată în ignoranţa şi deznădejdea generate de sărăcie, comunitatea acceptă sceptic că sub terenurile pe care abia cresc tufişuri ţepoase şi cactuşi ar putea exista aurul negru de care vorbeşte Plainview. Aşa că marşează credulă la promisiunile de construcţie a unor drumuri şi şcoli, şi cedează bucuroasă bucăţi de deşert în schimbul unor sume infime.

Adversar al eforturilor de manipulare a proprietarilor locali devine curând Eli Sunday (Paul Dano). Predicator şi conducător al unei biserici locale, cu faimă de vindecător, el e probabil unicul personaj conştient de amploarea înşelătoriei lui Plainview. După cum se dovedeşte pe parcurs, intenţia lui nu este însă de a opri „investiţia” petrolistului, ci doar de a obţine un profit personal cât mai mare de pe urma ei. Tabloul primitivismului şi al lipsei supreme de scrupule devine astfel complet, transformând tradiţionala dualitate „bine-rău” într-o simplă diferenţă de nuanţă între „rău” şi „mai rău”.

Griul noroios şi duritatea întunecată a vieţii din preajma puţurilor de forare sunt construite într-o permanentă notă obscură prin ochiul regizoral al lui Anderson în Va curge sânge şi perfectate de muzica lui Jonny Greenwood de la Radiohead. Succesiunea de sunete bizare şi linia melodică bolnăvicioasă completează perfect scena pe care Daniel Day-Lewis oferă poate cea mai reuşită performanţă a carierei sale. Integral transformat pentru întruchiparea lui Plainview, el adoptă vocea, grimasele, mimica şi postura necesare ilustrării – adesea impresionant de teatrale, caricaturale – unui portret primitiv şi monocrom al capitalistului american.

Din seria: campanii simpatice, dar fara succes

Ati vazut filmuletele din campania de awareness a Academiei Catavencu pentru alegerile europarlamentare? Nici eu. Sau nu la timp, oricum.

Iata-le sustinute de protagonistii romani pursange: Gigi Melody, Tanti Maria, Vergilica, Perpedos.

Alin Ciortea

Mellow mood.

More from this guy here and here.

Jarhead

Daca tot am inceput sa scriu despre Mendes saptamana trecuta, m-am uitat ieri si la Jarhead - care se anunta in cronici drept marea lui aventurare regizorala pe terenul batatorit al filmelor de razboi. Descris intr-o fraza, filmul urmareste o felie din razboiul din Golf, vazuta prin ochii unui pusti de 20 de ani proaspat inrolat in Marina americana. Dar tinta lui Mendes este, desigur, mai inalta: el studiaza modul de functionare al masinariei americane de razboi si felul in care ea isi dezumanizeaza programatic soldatii pentru a-i face capabili de o lupta altfel greu de justificat. Dincolo de faptul ca reprezinta o confirmare a irationalului si inutilului ce marcheaza viata in armata (prima parte a filmului e in mod special relevanta in acest sens, cu descrierea catorva momente-cheie din procesul de depersonalizare cultivata prin umilirea extrema a soldatului), iar spre final e o critica fatisa la adresa sa, filmul mi s-a parut fain de vazut din doua motive. Unul e Jake Gyllenhaal si modul in care isi joaca evolutia de la cititor-de-Camus-si-aspirant-la-facultate catre o bruta dezabuzata, ce intra cu capul inainte in sablonul "noi actionam, noi nu gandim". Poate rolul nu e asa complex si interesant ca cel al lui Donnie Darko sau Jack Twist, dar tot mi s-a parut printre cele foarte bune ale lui. Al doilea motiv sunt scenele suprarealiste din desert, cand campurile de petrol saudite iau foc si transforma intreaga zona intr-un crepuscul perpetuu, ce genereaza comportamente bizare din partea personajelor si confesiuni neobisnuite, si din care rasar absurd diverse personaje parca scoase dintr-o piesa de Beckett, cum ar fi un cal ratacit sau arabi carbonizati. A fost poate singurul loc in care am recunoscut acelasi ochi teatral cu care Mendes filma minute in sir traseul haotic al unei pungi de plastic purtate de vant in American Beauty.

Feţele discrete ale decăderii

Că Sam Mendes se pricepe ca nimeni altul la sondarea angoaselor nevăzute ale vieţii de familie şi la disecarea pe ecran a feţelor ascunse ale eroziunii şi decăderii cuplurilor, a devenit evident pentru oricine odată cu American Beauty. La fel de evident ca faptul că regizorului îi lipseşte avântul prolific al unui Spielberg, el preferând mai degrabă să îşi împartă energia creativă între Hollywood, Broadway şi Londra. După cum însuşi mărturisea, Mendes preferă abordarea atentă, tacticoasă: „Lucrez lent şi savurez prea mult ceea ce fac pentru a grăbi lucrurile. Şi îmi place să mă întorc mereu la teatru. Dar după ce trec câţiva fără să fac vreun film, e posibil să fac două în doi ani.” Pentru a se întoarce în aria tematică explorată cu atâta succes în American Beauty, regizorul a avut însă nevoie de aproape zece.

În Nonconformiştii (Revolutionary Road) Mendes se apleacă din nou asupra subiectelor ce i-au consacrat marca cinematografică personală: golul inform şi depresia latentă din miezul familiei nucleare americane, ipostazele dureroase ale decăderii vieţii de cuplu şi frustrările adânci ce colcăie în spatele politeţii, al atitudinii pozitive induse şi al tăcerilor bine cultivate. Toate lăsate în urmă de sloganurile hedoniste ale consumismului. Doar că de data asta în vizor nu mai intră perioada de aparentă relaxare postmaterialistă a anilor ’90, în care familia lui Lester Burnham (Kevin Spacey) îşi trăieşte manifest nefericirea, ci cea în care germenii filosofiei consumiste abia prindeau contur. E vorba de anii ’50, decada de mare glorie americană postbelică, când avântul economic s-a tradus într-o creştere accelerată a nivelului de trai, urmat de un firesc baby boom şi de înmulţirea fără precedent a suburbiilor din jurul marilor centre urbane, cu ale lor familii numeroase, frumoase şi prospere, trăind în case de revistă, cu gazon şi gărduleţ alb.

Tocmai centrul acestei tihnite prosperităţi pare să fie locul în care începe să germineze indefinibila depresie ce marchează viaţa de cuplu a familiei Wheeler. Motivele sunt destul de complexe pentru a constitui subiectul unei cărţi ce ar putea pendula de la schimbarea aşteptărilor sociale în condiţiile proaspăt descoperitei abundenţe economice, până la fineţurile psihologice care marchează viaţa de cuplu. Deocamdată hai să ne mulţumim cu pretextul de suprafaţă: obsesia ratării carierei de actriţă şi aferenta condamnare la o viaţă de gospodină casnică prilejuieşte derapajul emoţional al lui April Wheeler (Kate Winslet). În dispreţul simptomatic faţă de cuşca la care normele sociale par să o condamne, ea nu e singură. O antipatie similară faţă de conformism manifestă şi soţul ei, Frank (Leonardo DiCaprio), la fel de conştient că e blocat în cadrul unui job plicticos şi lipsit de semnificaţie. Acumularea acestor frustrări comune nu rezultă, paradoxal, decât pentru puţină vreme în coeziunea cuplului.

Nuanţele discrete ale eroziunii relaţiei dintre cei doi apar chiar din primele scene şi se accentuează gradat, dezamăgind probabil auditoriul ce spera la o revenire pe marile ecrane a cuplului actoricesc în versiunea însiropată din Titanic. De data asta nu lipsesc trăsăturile de neconfundat ale unui mariaj obosit: lipsa totală de sensibilitate, gentileţe şi chiar minim interes pentru sentimentele celuilalt, infidelităţile, tăcerile glaciale, cruzimea gratuită ş.a. Dar iată că puterea miraculoasă a unui nou început pare să se profileze pe post de leac al rănilor din cuplu. April reciclează unul dintre visurile ce i-a legat pe cei doi în roza etapă timpurie a relaţiei şi propune reînceperea unei noi vieţi, cu energii proaspete, departe de sufocanta suburbie americană, tocmai de cealaltă parte a oceanului. Parisul devine Meca noilor începuturi, panaceu pentru salvarea mariajului, capabil să degaje energia unei noi vieţi împreună. Dar, aşa cum e uşor de prevăzut, familia Wheeler e re-animată doar temporar, iar eşecul planului atrage după sine o cădere fatală.

Cu siguranţă lacunar la capitolul complexităţii story-ului, dacă e să privim în paralel multiplele planuri narative ce evoluează în American Beauty, filmul Nonconformiştii (Revolutionary Road) merită văzut cu precădere pentru performanţa actoricească a lui Kate Winslet. La fel ca în Cititorul (The Reader), ea reuşeşte să demarce liniile de forţă ale scenariului, mutând fără echivoc drama personală a lui April în punctul focal. Prin această prismă, filmul poate apărea şi ca un incipient manifest feminist, în care încercarea eroinei de a scăpa din şablonul conformist al societăţii patriarhale se soldează cu un final tragic. Deşi nici jocul lui DiCaprio nu se lasă mai prejos, filmul rămâne esenţialmente despre ea, iar regizorul Mendes (şi soţul lui Winslet în viaţa reală) nu se sfieşte să pună accentele necesare asumării acestei poziţii centrale.

Brandul de tzara reloaded

Zilele astea mi-au cazut ochii peste una dintre reclamele cu care Macedonia e promovata la posturile internationale de televiziune, si care arata cam asa:

Si evident ca nu m-am putut abtine de la a face o comparatie cu proaspat regandita imagine a Romaniei (intr-o engleza cam ciudata si aproximativa) ca "land of choice":

Desi e drept ca miza celor doua e diferita - prima marsheaza pe investitii, iar a doua, pe turism -, cred ca se vede cu ochiul liber cat de mult difera gradul de profesionalism al realizatorilor. In primul caz primeaza datele factuale, ce vorbesc de la sine pentru cine trebuie, pe cand in al doilea se merge exclusiv si cam fara succes pe "vrajeala" ochiului. Spun cam fara succes pentru ca imaginile si modul lor clisheizat de prezentare denota prea putina creativitate si capacitate de a se distinge in marea de alte mesaje de promovare. Daca din prima reclama ramai cu un bagaj concret de informatie (hm, 0% taxa pe venit, not bad at all), a o privi pe a doua e ca si cum te-ai uita la un banal album foto in timp ce asculti o melodie ieftina si suparatoare prin repetitie, care cred ca si la Eurovision abia s-ar clasa pe ultimul loc.

Mi se pare doar mie sau defunctul slogan "Romania - simply surprising" si reclama pe care o insotea erau cu mult mult mai bune?

The Lemon Tree / Etz Limon

Totul incepe de la o livada de lamai care, intamplator, se nimereste sa fie asezata tocmai pe granita ce separa teritoriile locuite de palestienieni de cele locuite de evrei in West Bank. Mai exact pe locul unde urmeaza sa fie construit un mare zid compact de beton intre cele doua regiuni. Si mai exact, in vecinatatea noii case a unui mare oficial israelian. Motiv pentru care brusc livada devine un "potential pericol". Ea poate adaposti teroristi si reprezenta o sursa pentru atentate. Deci se decide taierea ei.

Filmul urmareste rezistenta fata de aceasta decizie opusa de Salma Zidane, pentru care pomii sunt o mostenire de familie foarte pretioasa, plus unica sursa de venit. Pe parcurs, afli mai mult despre realitatile convietuirii dintre evrei si palestinieni decat in orice buletin de stiri cu atentate teroriste. Falsul zugravirii monocrome a conflictului devine rapid evident, la fel ca similitudinile vietii situate de o parte si de alta a zidului. Plus ca nu-ti poti dezlipi privirea de prezenta scenica a actritei ce o joaca pe Salma, ce reuseste sa lase o impresie coplesitoare aproape exclusiv prin tacere si discretie.

Der Baader Meinhof Komplex

Daca cineva m-ar fi intrebat acum vreo 20 de ani ce stiu despre Germania, as fi descris-o ca sursa paradisiaca a papusilor Barbie, a samponului cu miros de mere dulci, a ciocolatei cu martipan, a jucariilor de plush roz si a multor alte nimicuri moi si parfumate. Prietenii care pe atunci aveau rude in "Germa", si care deveneau destinatari periodici ai unor pachete primite pe cai dintre cele mai misterioase, dobandeau automat un statut special in gasca de la bloc si la scoala. In masa de pushti imbracati in gri/albastru-inchis/negru/maro, ei erau usor de distins dupa blugii prespalati, treningul verde din bumbac moale, jacheta de fash cu dungi roz, si in general dupa cum exhibau ceva din aerul unei anumite bunastari apusene.

Poate si din cauza unei dorinte neexprimate de a pastra intacta imaginea asta idealizata, pana de curand n-am prea avut habar despre amploarea unui grup ca Baader-Meinhof in Germania de vest a anilor '70 si nici despre faptul ca de acea parte a zidului Berlinului a existat o miscare socialista foarte puternica. Chestie care a facut filmul Der Baader Meinhof Komplex sa fie partial distrugator de mituri si partial foarte captivant prin dezvaluirea treptata a detaliilor. Chiar si independent de contextul politic si fara a tine cont de aluziile la starurile politice ale vremii, de la Che la Mao, filmul functioneaza perfect ca thriller. Cu Moritz Bleibtreu & co. conducand carismatic procesul de captivare a atentiei. Filmul urmareste povestea inca de la prima intalnire dintre jurnalista Ulrike Meinhof si socialistii adunati in jurul lui Andreas Baader si al lui Gudrun Ensslin. Apoi alunecarea catre radicalism si, in cele din urma, transformarea grupului in mica armata de gherila urbana ce a ingrozit Germania anilor '70-'80, inaugurand lupta anti-establishment pe care azi o numim ambiguu "terorism", cu toata recuzita consacrata: bombe plasate in institutii publice, asasinate, deturnarea unui avion, luare de ostateci s.a.

Întoarcerea vagabondului. Acum milionar

De pe la Stăpânul inelelor (The Lord of the Rings: The Return of the King) încoace nu s-a mai întâlnit în ultimul deceniu vreun film care să genereze atâta efervescenţă şi să colecteze un maldăr atât de impresionant de premii cinematografice ca Vagabondul milionar (Slumdog Millionaire). Deşi în mod evident temele celor două se află la mulţi kilometri distanţă, ele au un miez narativ construit conform aceloraşi coordonate. Transpuse pe ecran după câte un roman, cele două urmează reţeta clasică a basmului, adică melanjul paradoxal între neverosimil şi irezistibil. Modelată după tipicul basmului clasic în cazul Stăpânului inelelor şi cel al basmului modern în cazul Vagabondului milionar, reţeta se dovedeşte infailibilă în captivarea unei audienţe largi şi diverse, aducând un vraf de statuete Oscar, premii ale Academiei britanice de film, Globuri de Aur şi multe alte nominalizări şi distincţii.

Dacă ne uităm prin filtrul insipid al rezumatului, povestea Vagabondului milionar e plină ochi de coincidenţe şi potriveli cusute cu aţă albă. Totul se învârte în jurul personajului Jamal Malik (Dev Patel), fost copil al străzii şi actualmente chaiwalla (servitor de ceai) la un call-center din Bombay/Mumbai, care ajunge să participe la foarte-vizionata şi mult-aplaudata versiune indiană a emisiunii Vrei să fii miliardar. Deşi doar vag alfabetizat, eroul nostru reuşeşte să plece cu potul cel mai gras, dovedind literalmente că „şcoala vieţii” poate aduce la fel de mulţi bani ca cea de pe urma căreia se livrează diplome cu parafă. Mai exact, el descoperă că fiecare întrebare cu care e presărat drumul de la statutul de falit la cel de milionar în rupii îşi află răspunsul într-un episod din viaţa sa de până atunci. Iar până la urmă reuşeşte, evident, să răspundă corect la toate.

Folosirea jocului Vrei să fii miliardar ca pretext pentru spunerea poveştii prin juxtapunerea câte unui fragment din viaţa lui Jamal peste fiecare întrebare din cadrul emisiunii (în scopul aparent al justificării răspunsului) reprezintă o strategie narativă ce asigură coerenţă şi unitate unui scenariu altfel întins ambiţios pe o perioada lungă de timp. Ca prin minune, succesiunea întrebărilor corespunde unei abordări aproape perfect cronologice a vieţii lui Jamal. În căutarea de soluţii la întrebările formulate de omologul indian al lui Virgil Ianţu (la fel de arogant şi sfidător, ba chiar maliţios în film), aflăm cum Jamal şi fratele lui, Salim, au ajuns orfani la vârsta la care mulţi copii abia ies din scutece, cum au aterizat apoi într-un orfelinat ce de fapt ascundea o reţea de exploatare a copiilor pentru cerşetorie, cum au reuşit să scape de acolo şi, în fine, cum Jamal alege să devină „fratele cel bun”, pe când Salim ajunge implicat în lumea interlopă a Mumbai-ului.

În timp ce fragmentele disparate ale scenariului sunt ţinute laolaltă în acest cadru narativ al jocului, firul roşu al acţiunii este – cum altfel într-un film cu parfum de Bollywood? – o poveste de dragoste. Rămasă şi ea fără părinţi, micuţa Latika îi însoţeşte pe cei doi fraţi până la un punct din poveste, însă nu reuşeşte să li se alăture în evadarea din orfelinat. Despărţit de ea prin distanţă şi ani, Jamal nu încetează totuşi să fantazeze la o întâlnire cu cea de care s-a îndrăgostit încă din copilărie. Însăşi venirea la emisiunea Vrei să fii miliardar se datorează convingerii că ea se va afla printre cei 90 de milioane de privitori, şi asta îi va aduce cumva împreună.

Deşi poveşti cu cerşetori deveniţi prinţi s-au spus din belşug, iar era personajelor inspirate din „vaganbondul” lui Raj Kapoor şi a întâmplărilor lor hiperdramatizate a cam apus, Vagabondul milionar reuşeşte să reia şi să împrospăteze aceasta reţetă cinematografică. În ce fel? În primul rând prin adoptarea unui stil de filmare conceput de regizorul britanic Danny Boyle pentru a nu lăsa atenţia publicului să scape nici o clipă – montaj rapid şi o coloană sonoră dinamică, aproape în stil videoclip, plus cadre în care explodează culorile vii ale mahalalei indiene, chiar şi atunci când ele aparţin unui morman de gunoi sau unei adunături de cocioabe. În plus, filmul rupe constant ritmul romantic alăturând idealizărilor prea „roz” câte ceva din realităţile brute ale Indiei actuale. Violenţa împotriva musulmanilor, exploatarea copiilor, clivajul dramatic dintre clasa bogată şi locuitorii mahalelor, mizeria cumplită şi întunecimea vieţii interlope, chiar şi în contextul în care India devine „centrul lumii”– felii din aceste mari teme se îngrămădesc printre episoadele din viaţa lui Jamal şi se lasă descoperite în spatele mirajului reprezentat de jocul televizat ce vinde iluzia unei vieţi fără stigmatul sărăciei.

Atlas de mitocanie urbana

Campanie mishto initziata de Propaganda si Radio Guerrilla. Contzine descrieri complete ale speciilor: mitocanul de birou, baiatul de bani gata, pitipoanca de companie, cocalarul de trafic, badaranul de cinematograf si taranul de mall.